Comunitarismul este o filozofie care accentueaza legatura dintre individ si comunitate. Filozofia sa imperativa se bazeaza pe convingerea ca identitatea si personalitatea sociala a unei persoane sunt in mare parte modelate de relatiile comunitare, un grad mai mic de dezvoltare fiind pus pe individualism.

Desi comunitatea ar putea fi o familie, comunitarismul este de obicei inteles, in sens mai larg, filosofic, ca o colectie de interactiuni, intre o comunitate de oameni dintr-un anumit loc (locatie geografica) sau intre o comunitate care impartaseste un interes sau care imparte un istoric.

Comunitarismul se opune, de obicei, individualismului extrem si nu este de acord cu politici extreme de laissez-faire, care neglijeaza stabilitatea comunitatii generale.

Terminologie

Filosofia comunitarismului isi are originea in secolul XX, dar termenul „comunitar” a fost inventat in 1841, de John Goodwyn Barmby, un lider al miscarii chartiste britanice, care l-a folosit in referire la socialistii utopici si alti idealisti, care au experimentat stiluri comunale de viata.

Cu toate acestea, abia in anii 1980, termenul de „comunitarism” a castigat teren, prin asocierea cu activitatea unui mic grup de filozofi politici. Aplicarea etichetei de „comunitar” a fost controversata, chiar si in randul comunitarilor, deoarece, in Occident, termenul evoca asocieri cu ideologiile socialismului si colectivismului; deci, liderii publici – si unii dintre academicienii care sustin aceasta scoala de gandire – evita, de obicei, termenul „comunitar”, in timp ce pledeaza si promoveaza ideile comunitarismului.

Termenul este folosit in principal in doua sensuri:

  • Comunitarismul filosofic considera liberalismul clasic ca fiind incoerent ontologic si epistemologic si i se opune pe aceste motive. Spre deosebire de liberalismul clasic, care interpreteaza comunitatile ca fiind originare din actele voluntare ale indivizilor precomunitari, subliniaza rolul comunitatii in definirea si conturarea indivizilor. Comunitarienii cred ca valoarea comunitatii nu este suficient de recunoscuta in teoriile liberale ale justitiei.
  • Comunitarismul ideologic este caracterizat ca o ideologie centralista radicala, care este uneori marcata de ideologia de stanga pe probleme economice si de conservatorism sau centrism pe probleme sociale. Aceasta utilizare a fost inventata recent. Cand termenul este scris cu majuscule, se refera de obicei la miscarea comunitara receptiva a lui Amitai Etzioni si a altor filozofi.

Filozofi cehi si slovaci precum Marek Hrubec, Lukáš Perný si Luboš Blaha, extind comunitarismul la proiectele sociale legate de valorile si semnificatia comunitatii sau colectivismului si la diverse tipuri de socialism si comunism (crestin, utopic , stiintific), ca de exemplu:

  • Radacinile istorice ale proiectelor colectiviste de la Platon, prin Babeuf, Proudhon, Bakunin, Charles Fourier, Robert Owen si Karl Marx
  • Comunitarism teoretic contemporan (Michael J. Sandel, Michael Walzer, Alasdair MacIntyre), originar din anii ’80
  • Pro-liberal, pro-multicultural (Walzer, Taylor)
  • Anti-liberal, pro-national (Sandel, MacIntyre)
  • Viziunea comunitatilor practice, autosustinute, asa cum a fost descrisa de Thomas More (Utopia), Tommaso Campanella (Civitas solis) si practicata de utopieni crestini (iezuiti) sau socialisti utopici precum Charles Fourier (Lista asociatiilor Fourieriste din Statele Unite), Robert Owen (Lista comunitatilor owenite din Statele Unite). Aceasta linie include diferite forme de cooperative, institutii de auto-ajutor sau comunitati (comunitati husite, The Diggers, Habans, Hutterite, Amish, kibbutz israelian, comunitate slava; exemple: Doisprezece triburi, Tamera (Portugalia), Marinaleda (Spania) , asezaminte monahale ale Muntelui Athos).

Originile

In timp ce termenul de comunitar a fost inventat abia la mijlocul secolului al XIX-lea, ideile care sunt de natura comunitara apar mult mai devreme. Ele se regasesc in unele doctrine socialiste clasice (de exemplu, scrieri despre comuna timpurie si despre solidaritatea muncitorilor) si mai departe, in Noul Testament. Comunitarismul a fost remarcat catre monahismul timpuriu.

O serie de sociologi timpurii au avut elemente puternic comunitare in activitatea lor, cum ar fi Ferdinand Tönnies in comparatia sa cu Gemeinschaft (comunitati opresive, dar care hranesc) si Gesellschaft (societati eliberatoare, dar impersonale) si preocuparile lui Emile Durkheim cu privire la rolul integrator al valorilor sociale si al relatiile dintre individ si societate.

Ambii autori au avertizat despre pericolele anomiei (normalitatii) si instrainarii in societatile moderne compuse din indivizi atomizati care si-au castigat libertatea, dar si-au pierdut acostarile sociale. Sociologii moderni au vazut ascensiunea unei societati de masa si declinul legaturilor comunitare si respectarea valorilor si autoritatii traditionale din Statele Unite, incepand cu anii ’60.

Printre cei care au ridicat aceste probleme s-au numarat Robert Nisbet (Twilight of Authority), Robert N. Bellah (Habits of the Heart), si Alan Ehrenhalt (The Lost City: The Forgotten Virtes Of Community In America). In cartea sa Bowling Alone (2000), Robert Putnam a documentat declinul „capitalului social” si a subliniat importanta „capitalului social de legatura”, in care se formeaza legaturi de legatura intre diverse grupuri sociale.

In secolul XX, comunitarismul a inceput sa fie formulat ca o filozofie de catre Dorothy Day si de miscarea muncitorilor catolici. Intr-un articol timpuriu -Muncitorul Catolic-, s-a clarificat dogma Corpului Mistic al lui Hristos ca baza a comunitarismului acestei miscari. Pe linii similare, comunitarismul este legat si de filosofia personalista a lui Emmanuel Mounier.

Raspunzand criticilor ca termenul de „comunitate” este prea vag sau nu poate fi definit, Amitai Etzioni, unul dintre liderii miscarii comunitare americane, a subliniat ca, comunitatile pot fi definite cu o precizie rezonabila, avand doua caracteristici: in primul rand, o retea de relatii intre un grup de indivizi, relatii care adesea se incruciseaza si se consolideaza reciproc (spre deosebire de relatii individuale sau de tip lant); si in al doilea rand, o masura de angajament fata de un set de valori, norme si semnificatii comune si o istorie si o identitate comuna – pe scurt, o anumita cultura.

In plus, autorul David E. Pearson a sustinut ca “grupurile trebuie sa poata exercita fuziune morala si sa extraga o masura de conformitate de la membrii lor.” Adica, “comunitatile sunt neaparat si intr-adevar, prin definitie, coercitive si morale, amenintandu-si membrii cu bastonul sanctiunilor daca se ratacesc sau oferindu-le siguranta si stabilitate, daca nu o fac.”

Ceea ce se intelege in mod special prin „comunitate” in contextul comunitarismului poate varia foarte mult intre autori si perioade de timp. Istoric, comunitatile au fost mici si localizate. Cu toate acestea, pe masura ce extinderea fortelor economice si tehnologice s-a extins, comunitatile mai extinse au devenit necesare pentru a oferi orientari normative si politice eficiente acestor forte, determinand ascensiunea comunitatilor nationale in Europa in secolul al XVII-lea.

Incepand cu sfarsitul secolului XX, exista o recunoastere din ce in ce mai mare ca amploarea acestor comunitati este prea limitata, intrucat multe provocari cu care se confrunta acum oamenii, cum ar fi amenintarea razboiului nuclear si a degradarii mediului plus crizele economice mondiale, nu pot fi gestionate la nivel national. Acest lucru a dus la cautarea unor comunitati care sa cuprinda mai multe state, precum Uniunea Europeana. Daca comunitatile cu adevarat supra-nationale pot fi dezvoltate, este departe de a fi clar.

Comunitatile mai moderne pot adopta mai multe forme diferite, dar sunt adesea limitate in domeniu. De exemplu, membrii unei comunitati rezidentiale sunt adesea membri ai altor comunitati – cum ar fi cele de munca, etnice sau religioase.

Drept urmare, membrii moderni ai comunitatii au multiple surse de atasamente si, daca unul ameninta sa devina coplesitor, persoanele adesea se vor retrage si se vor intoarce la o alta comunitate pentru atasamentele lor. Astfel, comunitarismul este reactia unor intelectuali la problemele societatii occidentale, o incercare de a gasi forme flexibile de echilibru intre individ si societate, autonomia individului si interesele comunitatii, intre binele comun si libertate, drepturi si indatoriri.

Filozofia comunitara

In filosofia morala si politica, comunitarii sunt mai cunoscuti pentru criticile lor despre liberalismul politic al lui John Rawls, detaliat in cartea sa „The Theory of Justice”. Comunitarienii critica imaginea prezentarilor lui Rawls ale oamenilor – ca indivizi atomici si subliniaza ca indivizii care sunt bine integrati in comunitati sunt mai capabili sa rationeze si sa actioneze in moduri responsabile decat indivizii izolati, dar adauga ca, daca presiunea sociala pentru a se conforma creste la niveluri ridicate, aceasta va submina sinele individual.

Comunitarienii sustin importanta domeniului social si in special a comunitatilor, desi difera masura in care conceptiile lor sunt atente la libertate si la drepturile individuale. Chiar si cu aceste asemanari generale, comunitarii, ca si membrii multor alte scoli de gandire, difera considerabil unul de altul. Exista mai multe scoli distincte (si uneori radical divergente) de gandire comunitara.

Urmatorii autori au tendinte comunitare in sens filosofic, dar au facut toate eforturile pentru a se distanta de ideologia politica cunoscuta sub numele de comunitarism:

  • Alasdair MacIntyre – Dupa virtute
  • Michael Sandel – Liberalismul si limitele justitiei
  • Charles Taylor – Sursele Sinelui
  • Michael Walzer – Sferele Justitiei

Capitalul social

Incepand de la sfarsitul secolului XX, multi autori au inceput sa observe o deteriorare a retelelor de socializare din Statele Unite. In cartea Bowling Alone, Robert Putnam a observat ca aproape fiecare forma de organizare civica a suferit scaderi ale membrilor, exemplificata de faptul ca, in timp ce mai multi oameni vin la bowling decat in ​​anii 1950, exista mai putine ligi de bowling.

Acest lucru duce la o scadere a „capitalului social”, descris de Putnam drept „valoarea colectiva a tuturor„ retelelor sociale ”si inclinatiile care apar din aceste retele, de a face lucruri unul pentru celalalt”. Potrivit lui Putnam si adeptii sai, capitalul social este o componenta cheie pentru construirea si mentinerea democratiei.

Comunitarienii incearca sa consolideze capitalul social si institutiile societatii civile. Platforma comunitara responsiva il descrie astfel:

Multe obiective sociale necesita parteneriat intre grupuri publice si private. Desi guvernul nu ar trebui sa caute sa inlocuiasca comunitatile locale, este posibil sa fie nevoie de abilitarea acestora prin strategii de sprijin, inclusiv impartirea veniturilor si asistenta tehnica. Exista o mare nevoie de studiu si experimentare cu utilizarea creativa a structurilor societatii civile si a cooperarii public-private, in special in ceea ce priveste furnizarea serviciilor de sanatate, educationale si sociale.